5

Creșa. La ei VS la noi

Citesc (cu maxim interes, sper sa revin și să vorbesc mai pe larg despre ea) cartea Pamelei Druckerman, Bringing Up Bébé, despre experiența ei (de americancă) în creșterea copiilor în Franța, Paris mai exact. Am ajuns azi la capitolul legat de creșă. Și m-am minunat. Și-am vrut imediat s-o trimit pe Ingrid la creșă. După care mi-am amintit că trăiesc totuși în România, și-am zis să caut un pic, și-am găsit un studiu UNICEF care m-a readus cu picioarele pe pămînt. În principiu avem cam așa:

La ei

– creșa e subvenționată de stat, în plus se adaugă o taxă plătită de părinți în funcție de venitul cumulat al familiei (trebuie să precizez că se face permanent comparație cu USA și sistemul lor de educație). Cei mai mulți părinți care își duc copiii la creșă sînt de condiție medie, dar chiar și mamele care nu lucrează optează pentru creșă, din diverse motive, în principal pentru socializare, dar și pentru a avea timp liber.

– mamele pot aplica pentru un loc la creșă încă din luna a 6-a de sarcină. În Paris, unde 1 din 3 copii e dus la creșă, e bătaie pe locuri, de ex. în arondismentul 16 sînt 4000 de doritori pentru 500 de locuri. Prioritate au părinții singuri, nașteri multiple, copii orfani, familiile cu mai mulți copii sau probleme speciale.

– cei care au în grijă copiii se numesc auxiliares de puericulture, nu știu ce echivalent ar avea în română. La una din școlile care pregătește acești îngrijitori (să le spunem așa), există o concurență de 16 (!) persoane pe loc, pentru că, în Franța, a lucra la creșă e o profesie în sine. Odată admis, dacă treci testele de logică, înțelegerea textului, mate, biologie, urmează un examen psihologic și un interviu cu o comisie de specialiști. Și o pregătire serioasă pe urmă (nutriția copilului, somn, igienă, plus multă practică și traininguri permanente de-a lungul întregii cariere).

– se pune problema unui cadru (în principiu cam toată educația franceză se bazează pe acest cadru, ale cărui bariere sînt destul de ferme), în mijlocul căruia există însă extrem de multă libertate și flexibilitate. Afară, la locul de joacă, îngrijitorii intervin foarte puțin, copiii sînt lăsați să se joace liberi.

– mîncarea e foarte importantă, cum altfel pentru francezi? Copiii mănîncă cîte 4 la o măsuță, acompaniați de un adult care îi servește/ajută. Masa conține 4 feluri. În fiecare zi copiii primesc ca aperitiv o salată, apoi un fel principal (carne plus garnitură), brînză (evident, din toate soiurile, inclusiv cu mucegai) și un fruct.

La noi

– dacă pe plan internațional, începînd cu anii 70 au început să se facă schimbări majore în privința filosofiei de îngrijire a copilului mic (concentrîndu-se pe educația timpurie), din 1974, de cînd a fost reglementată organizarea și funcționarea creșelor, nu au avut loc decît niște schimbări minime. Funcționează, așadar, după aceleași reglementări ca acum 40 de ani!

– numărul creșelor a scăzut dramatic, dar și natalitatea. Studiul e din 2003, iar comparativ cu 1990, cînd existau 840 de creșe, în 2003 mai rămăseseră doar 287. Aș paria că acum, 10 ani mai tîrziu, sînt chiar mai puține. Partea bună e că numărul angajaților a rămas același, deci teoretic raportul personal-copii a avut de cîștigat.

– lipsesc activități consistente legate de învățare/experimentare prin joc, în schimb se pierde foarte mult timp cu pregătirea pentru alte activități, gen luat masa, mers la oliță, așteptat părinții. După somnul de prînz, copiii care se trezesc mai devreme decît alții trebuie să aștepte în pătuțuri pînă se trezesc și ceilalți, neavînd posibilitatea de a se juca într-o cameră alăturată.

– jumătate din personalul creșelor nu a beneficiat niciodată de formare, cursuri etc., iar atunci cînd există, sînt cursuri de cruce roșie, igienă sau creșterea copilului. Și vorbim de oameni care lucrează acolo de 20-30 de ani.

– doar 40% dintre creșe au fost renovate în ultimii ani, doar 56% dintre bucătării sînt dotate corespunzător, numai 54% dintre grupurile sanitare sînt dimensionate corect în raport cu vîrsta copilului, doar 42% au mobilier corespunzător vîrstei copiilor, în unele creșe existînd același mobilier de la înființarea lor. Ca să nu mai pomenesc de faptul că cele mai multe nu au nici jucării adecvate/suficiente, pentru că nu se alocă bani pentru ele, majoritatea sînt aduse de părinți/donate de ONG-uri

– în multe dintre creșe copiii sînt scoși foarte puțin în aer liber, iar în unele creșe copiii nu sînt scoși afară niciodată, pentru că nu există spațiu corespunzător amenajat!

Cum spuneam, studiul ăsta e de acum 10 ani, dar am neobrăzarea să cred că nu e mult mai bine acum. Și știu că sînt un pic naivă că am îndrăznit să compar mere cu pere, dar chiar eram curioasă de ce se întîmplă în zilele noastre în creșele din România. Încă mai avem ceva timp să decidem ce facem după ce o să încep lucrul din nou, dar deocamdată creșa iese in ecuație.

Show Comments

No Responses Yet

Leave a Reply